SPECIAL AxaNews.ro – MARAMUREŞENII ŞI CUTREMURUL – 41 ani de la coşmarul unei generaţii – GALERIE FOTO

768

În data de 4 martie 1977, România a fost zguduită de un puternic cutremur de pământ, cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. Seismul a lovit partea de sud a României, la ora 21.22.

Epicentrul s-a situat în Munţii Vrancei, cea mai activă zonă seismică din România, la adâncimea de 94 km. Seismul cu efecte devastatoare a avut o durată de 55 de secunde. Unda de şoc s-a resimţit în aproape toată regiunea balcanică.

# Bilanţul pagubelor
A fost cel mai violent fenomen natural ce a lovit România în secolul al XX-lea, din punct de vedere al pierderilor umane. Totodată, s-a situat pe locul al patrulea în topul seismelor produse în România în ultimii 200 de ani. Bilanţul victimelor şi pagubelor materiale a fost impresionant. 1.578 de persoane şi-au pierdut viaţa, strivite sau asfixiate sub dărâmături, din care 1.424 în Bucureşti. Numărul total al persoanelor accidentate s-a ridicat la 11.300, iar 32.900 de clădiri au fost grav avariate sau distruse. Imediat după seism circa 35 000 de familii au rămas fără adăpost. Din cele 33 de clădiri înalte prăbuşite atunci, 28 erau construite înainte de 1940. În afară de capitala ţării, cele mai afectate judeţe au fost cele situate în proximitatea Bucureştiului: Prahova, Dâmboviţa, Teleorman, Vaslui, Iaşi, Galaţi şi Buzău. Oraşul Zimnicea a trebuit refăcut în totalitate.

# Personalităţi ucise de seism
Printre personalităţile care şi-au pierdut viaţa atunci s-au numărat Toma Caragiu (unul dintre cei mai mari actori ai scenei româneşti); cântăreaţa de muzică uşoară Doina Badea, regizorul Alexandru Bocăneţ, Anatol E. Baconsky (poet, teoretician literar), prozatorul Alexandru Ivasiuc, scriitorul Mihai Gafiţa. Corneliu M. Popescu, cel mai apreciat traducător al operei eminesciene în limba engleză, a murit la vârsta de doar 19 ani. Alte personalităţi ale vremii decedate la cutremurul din 4 martie 1977 au fost: poeta Daniela Caurea; scriitorii Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu, Nicolae Vatamanu şi Viorica Vizante; actriţa Eliza Petrăchescu; pianistul şi compozitorul Tudor Dumitrescu; lingvistul şi istoricul literar Ioan Siadbei; mezzosoprana Mihaela Mărăcineanu; cântăreaţa Filofteia Lăcătuşu; scenograful Liviu Popa; fizicianul Florin Ciorăscu.

Pe lângă pierderile de vieţi omeneşti, cutremurul a produs şi dispariţia multor monumente de arhitectură. Regimul comunist a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri considerate incomode, din varii motive.

 

# Amintiri din 4 martie…
Maramureşenii îşi aduc aminte cu groază de acele clipe. “Eram la liceu în perioada aceea. Mă aflam la Satu Mare. La televizor rula un film foarte bun… Brusc, s-a luat imaginea. Nu am ştiut ce se întâmplă. Abia a doua zi am aflat despre dezastrul din Bucureşti, că Intercontinentalul, cea mai înaltă clădire din capitală, fusese distrus. În plus, toate clădirile şubrede au cedat”, a relatat Vasile T. “Mă aflam acasă, în Baia Mare. S-a întrerupt brusc imaginea de la televizor. Am crezut că e o pană de curent. Candelabrele au început să se mişte în toate direcţiile, scaunele se clătinau, paharele se răsturnau pe masă şi în vitrină… Lumea a ieşit înnebunită pe scara blocului, să vadă ce se întâmplă. Unii au crezut că au vedenii. În istoria contemporană a României, aşa ceva nu se mai produsese. După minute bune, s-a reluat imaginea şi s-a anunţat că în Bucureşti a fost un cutremur de proporţii”, a povestit Florica T.

“Mă aflam la cinematograful Dacia. Nu am ştiut nimic în timp ce vizionam filmul despre ceea ce s-a întâmplat în ţară. Curentul nu s-a luat, nu a fost panică. Am aflat de abia acasă, de la sora mea, despre tragedie”, a spus Lena.

# Secţia de Ginecologie a spitalului, închisă cu gratii
Maria, o băimăreancă, trecută acum de 70 de ani, a trăit o experienţă cumplită în noaptea de 4 martie 1977. Femeia, pe atunci în vârstă de 27 de ani, se afla internată la spital în urma unui avort spontan pe care l-a suferit. Rauma suferită, atât fizic, cât şi emoţional, a aruncat-o într-o depresie adâncă, de unde îi era dificil să-şi revină. În noaptea cu pricina se afla în pat, în salon, alături de alte femei care aveau difrite probleme. Multe dintre ele erau acolo pentru menţinerea sarcinii. Din ce-şi aminteşte băimăreanca, foarte multe dintre cele cu risc de avort au pierdut sarcina în acea noapte. „Nu ştiu să vă spun câte au fost, dar medicul a făcut toată noaptea chiuretaje. M-a trimis să-i aduc cafea de la etajul II şi toată noaptea a făcut chiuretaje. Foarte multe dintre cele care aveau risc iminent de avort au pierdut sarcina din cauza traumei, a spaimei”, povesteşte ea.

Maria îşi mai aminteşte senzaţia cumplită pe care a simţit-o când, în timp ce clădirea se zguduia, toată lumea încerca să fugă afară, însă uşa de la etajul VI era închisă cu gratii şi lacăt. „Am ieşit toate în holul principal, însă de acolo nu mai aveam unde să mergem, că uşa era închisă”, mai relatează ea. O tânără care era viitoare asistentă, aflată în practică, a spart sticla de la uşă cu un scaun şi ulterior s-a găsit şi cheia de la lacătul uşii cu grilaj. „Atunci lumea a ieşit afară. Îmi amintesc de o femeie care a plecat atunci, noaptea, într-o cămaşă de noapte subţire şi în şlapi, până la Meda, unde locuia verişoara ei. Mai târziu s-a întors la spital şi ne-a povestit că s–a trezit în faţa blocului verişoarei ei şi şi-a dat seama că ea locuieşte la etajul X şi că ar fi mai în siguranţă la spital decât acolo”, mai spune Maria.

Pe de altă parte, legăturile telefonice interurbane au fost întererupte, iar unul din medici, disperat că nu ştia nimic de cei doi copii ai lui aflaţi la studii în Iaşi, o ruga insistent să îl ajute. „Soţul meu lucra în poliţie şi credea că ar putea avea o altă posibilitate să ia legătura cu Iaşiul, să afle ceva de copiii lui. Dar legăturile erau înterupte în totalitate”, mai spune ea.

# O scară de bloc prăbuşită şi un pătuţ suspendat
De o experienţă traumatizantă a avut parte Ionica Pogor, la acel moment elevă în clasa a patra. “Mă aflam în cartierul Militari, într-o casă situată pe strada Uverturii. Acum, acolo sunt blocuri în acea zonă. Atunci, erau case, iar în apropiere se aflau blocuri pe strada Iuliu Maniu. Era vineri seară, eu desenam, pentru că a doua zi, sâmbătă, aveam cursuri. La acel moment, se făcea şcoală şi sâmbăta. În momentul în care s-a produs cutremurul, a căzut o puşculiţă plină cu monede de cinci lei, noi la acea vreme. Puşculiţa s-a spart, moment în care ne-am speriat foarte tare. Nu ştiam ce e ăla cutremur. Făcusem lecţie la şcoală cu aşa ceva, însă am trecut peste ea, fără să ne gândim că aşa ceva s-ar întâmpla la noi. Am ieşit în curte, unde am stat minute bune. A fost o zi foarte caldă, însă în acel moment, s-a făcut, brusc, foarte frig. În plus, s-a auzit un “urlet”, un “vuiet”, care ne-a speriat îngrozitor. A doua zi, când am mers spre şcoală, am văzut cum o scară de bloc s-a desprins din imobil. Imaginile au fost îngrozitoare. Mi-a rămas întipărită în minte o imagine cu un pătuţ de copil suspendat dintr-un balcon. În Piaţa Lujer, am văzut oameni care scoteau morţii şi îi încărcau. În acele zile, profesoara de geografie s-a întors la lecţia despre cutremur. La acel moment, nu am realizat gravitatea situaţiei. Am rămas, peste ani, cu imaginea pătuţului suspendat. Am trăit cutremurul din 1977 şi a fost îngrozitor”, a relatat Ionica Pogor.

# Maramureşean, participant în misiunile de salvare
O altă istorisire vine din partea unui maramureşen, Iacob Oniga, care a participat la acţiunile de salvare în urma cutremurului, aflându-se la acea dată la Şcoala Militară de Ofiţeri de la Băneasa. El a redat toată povestea în cartea „Câștigă fără să ucizi”, apărută în 2014 la Editura Eurotip. În relatarea lui, autorul arată că au fost informaţi că Bucureştiul era sub ruine. Au fost, de asemenea, informaţi că vor participa la misiuni dificile, pentru păstrarea ordinii publice în zonele afectate. „Clasa noastră a fost repartizată să desfăşoare misiunile precizate la Blocul O.D. 16 din Cartierul Militari, un bloc cu zece etaje, de fapt la ce mai rămăsese din acea construcţie. (…) Cu greu am ajuns la locul misiunii noastre. (…) Fiecare ştia din şcoală ce are de făcut, dar la faţa locului totul era altfel. Din toate ordinele primite se omisese ceva. Nu ni se vorbise de sentimentele oamenilor, trăirile acestora pentru cei pierduţi sau în suferinţă şi modul posibil în care aceştia se vor manifesta. Poate era firesc să nu ne fi spus, dar nu din răutate, ci din necunoaştere. Nimeni, cred, nu putea anticipa dezastrul de la faţa locului şi reacţiile oamenilor. După ce am îndepărtat o parte a populaţiei de lângă grămada de moloz, am încercuit zona. Rămăseseră lângă dărâmături doar cei care-şi plângeau morţii, aflaţi la vedere. (…)

Cam prin jurul prânzului a început activitatea de căutare a celor dispăruţi sub dărâmături şi de salvare a celor care mai trăiau sub mormanele de moloz. Era apocaliptic, ceva de nedescris, ceva ce lasă coşmaruri toată viaţa. Un amestec de betoane, cărămidă, fiare contorsionate, mâini şi picioare desprinse prin sfârtecare de către corp, trupuri fără cap, haine smulse de pe cei fără suflare. Lumea de dincolo de cordonul nostru încerca disperată să ajungă la cei găsiţi sub dărâmături. Unii nu mai puteau fi identificaţi decât după haine. Fiecare rudă în viaţă a celor dispăruţi, atunci când se găsea un trup neînsufleţit, încerca să ajungă cât mai aproape de locul dezastrului. Plângeau încontinuu, iar în momentul în care se striga că s-a mai găsit un cadavru, plânsul se transforma într-un urlet al disperării, al neputinţei în faţa unui dezastru care a distrus mii de vieţi omenşti în doar câteva zeci de secunde. Asemenea scene se repetau de zeci de ori într-o zi. Cadavrele erau duse într-o parte mai liberă a zonei. Urmau operaţiunile de identificare cu ajutorul rudelor rămase în viaţă, după care erau transportaţi cu salvările în locuri necunoscute nouă. Echipele de descarcerare lucrau de zor. Totul era contratimp. Orice secundă conta pentru a fi salvată o viaţă. Au fost găsite şi persoane vii sub dărâmături. Fiecare îşi spunea povestea sa”, scrie autorul în cele câteva pagini alocate acestui trist şi tragic eveniment din România.

„Ne-am împietrit şi noi. Nu puteam suferi la fiecare cadavru descoperit, sau la văzul unor trupuri fără cap, şi care, unele, în loc, aveau o cărămidă sau o bucată de fier. Nu le mai ştiu numărul celor care au fost salvaţi sau numărul cadavrelor identificate sau nu. Cert este că zile şi nopţi stăteam de veghe la acel fost bloc, construit defectuos între alte două, fără a fi ancorat conform normelor în construcţii”, mai descrie autorul.

Cătă ŢINEGHE, Angela SABĂU

Mai multe ştiri pe AxaNews.ro!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here