ROGOZ – Acasă la meşterul popular Nicolae Șerban (VIDEO)

614

Iniţial, după 1989, meşterii populari au apărut precum ciupercile. Între timp, peste ani, creativitatea şi uzura i-au cernut şi au rămas câţiva, activi, omniprezenţi la sărbători şi târguri.

Sunt şi cei care au avut şi au ceva de spus. Şi mai au o încăpăţânare de a lucra ceea ce le place, în ciuda vicisitudinilor şi a vremurilor nu foarte prietenoase cu artizanatul şi meşteşugul la limita artei. Nicolae Şerban din Rogoz este unul dintre ei şi ne spune povestea sa.„Cam 90% din ce lucrez acum sunt lucrări monumentale, gen troiţe. Am în portofoliu tot felul de lucrări, de la obiecte pastorale la altele de uz casnic, mai fac obiecte de cult, dar de o vreme merg pe cele monumentale. Eu am avut talent… ascuns. N-am avut parte de momentul şi timpul potrivit. N-am avut timp în tinereţe, făceam rar şi doar obiecte fără valoare artistică, gen rame sau draperii. La 25 de ani am început, din plăcere, am început să am şi timpul. Prin ‘80 erau aici meşteri Man şi Perţa Cuza, făceau artă populară naivă. Mergeam la ei şi lucram sâmbătă noaptea, când puteam. Am păstrat din lucrările iniţiale. Am fost, pe atunci, la Cântarea României, aşa hulită cum era, iar lucrările mi-au fost premiate. După vreo 2-3 ani au început să mă invite la târguri. Aveam doar lucrări figurative, apoi am inceput să fac şi obiecte simple, din viaţa ţăranului. Eu sunt autodidact, neşcolit. Mi-ar fi plăcut să mă duc la şcoala de artă, dar navetă în Baia Mare… când? Mergeam la expoziţii.

După mine, perioada de după ‘90 a fost o mare dezamăgire. Credeam că de-atunci începem… La început a fost dezastru, puneam anunţ de meşter popular la poartă, veneau de la primărie să plăteşti că faci publicitate. Apoi ne-au lăsat în pace măcar, chiar dacă se mândresc acum cu noi“, spune meşterul Şerban.A avut suişuri şi coborâşuri, regretă şi acum că şi-a vândut en gros, vrac, o colecţie masivă de lucrări, ca să se utileze. Avea nevoie de scule. A dat toată colecţia unor italieni. Le regretă, dar acum are lucrări în Italia! Umblă la expoziţii de artă naivă la Bucureşti, Piteşti, Oradea, Botoşani, Iaşi, Piatra Neamţ.„Acum am în colecţia mea vreo 100 de lucrări, unele nu au fost expuse deloc. Începe să apară interesul pentru artă figurativă. Acum în schimb nu reuşesc să fac de alea. Eu fac distincţia între artă populară naivă, artă plastică şi artă populară. Fac mai puţin figurativ, de o vreme. Lucrările religioase, de exemplu, se fac după canoane, nu poţi să ai viziune, nu poţi denatura mesajul şi simbolurile. Am vreo două iconostase făcute singur, ca lucrări mari, am porţi maramureşene cu şase stâlpi, dar am renunţat la porţi. E foarte multă forţă brută, iar eu lucrez singur.

Anul trecut am făcut ultima, pentru o biserică. Posibil să renunţ şi la troiţele mari, de patru metri. Sunt scumpe, dar durează mult până să ajungi la stadiul de prelucrare. Dacă n-ar fi stimulentul financiar important, m-aş axa pe artă figurativă, de creaţie. Nu-mi place rutina. La arta plastică, stau o jumătate de oră cu bucata de lemn în faţă, până îi găsesc utilitatea şi forma. Faza de concepţie e cea mai importantă, execuţia devine încet şi ea o rutină“, spune el.

# Artă şi… poveşti

Meşterul Şerban îşi întâmpină clienţii nu doar cu produse ci şi cu poveşti. Vin din multe ţări, săptămana trecută a avut spanioli. Nu pleacă nimeni cu mâna goală. Nu lucrează cu scule electrice, mai mult cu mâna. Dintr-un grup, rar pleacă cineva fără să cumpere ceva, eventual cei ce se întorc cu avionul. Meşterul e obligat să întreţină şi gospodăria, face agricultură, ţine animale. Ceea ce-l face „meşter popular“ în toate sensurile, la propriu şi figurat, el nu s-a desprins de glie într-un atelier luxos, ultrautilat, eventual şi cu strung. Deşi e dezamăgit de starea agriculturii.

„Nu capătă omul un leu pe litrul de lapte, după atâta muncă. Nu vrea nimeni fân, ce agricultură e asta?“ se întreabă el.A cumpărat o casă veche din Libotin, pe care vrea s-o transforme în muzeu. Are deja o cameră muzeu, dar i se pare că nu stau foarte bine exponatele acolo. Aşa că face casa-muzeu, pentru lucrările sale, să facă o colecţie etnografică.

„Meşteşugul ăsta m-a ajutat să rezist, mi-am ţinut doi copii la facultate. De aici, nu din altă parte. Agricultura a fost de subzistenţă. Din meşteşug trăiesc, n-am ce zice. E o meserie pe care o iubesc, fac ce-mi place. Am lucrat la fabrica de scaune în Târgu Lăpus, s-a desfiinţat, am rămas pe ordonanţă. Am meşterit, am cărat la târguri, la magazine, n-a fost uşor. Dar s-a echilibrat situaţia încet. Am avut lucrări în Constanţa, Bucureşti, Braşov, recuperam foarte greu banii. Acum trag de mine şi nu le mai dau. A intervenit şi vârsta, cât lucrez dau aici în zonă, eu zic că ajunge. Din păcate, lumea nu vede decât un lucru frumos, nu arta şi istoria lui, nu simbolul. Când vin să cumpere, le spun povestea simbolurilor. Rămân încântaţi, înţeleg că nu e doar un produs, un lucru frumos. Fusul moroşan, simbolurile de pe porţi sau troiţe…“, încheie meşterul Nicolae Şerban povestea. După care pune mana pe daltă şi pe ciocan şi-şi continuă munca, aşa cum o face de decenii.

Alexandru RUJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here