LECŢIE DE ISTORIE – Pe repede înainte! Cum s-a schimbat Maramureşul într-un secol

302

În 1918, la ora asta, Maramureşul încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Asta, până când nişte oameni de seamă au pus piciorul în prag şi au spus că nu se poate. Maramureşul nu trebuie să facă parte dintr-un conglomerat căruia nu-i aparţine. Pop de Băseşti a dat cu pumnul în masă, metaforic, şi Maramureşul şi-a regăsit istoria în marea poveste a României Mari.

Totuşi, ceva lipsea. Tot ce a fost dincolo de Tisa, pe malul drept, s-a îndepărtat de românism. S-a mutat în ograda marelui URSS. S-au rupt comunităţi, însă, aşa cum e astăzi la Poroşcovo, românii au rezistat.

# După România Mare, Baia Mare… în Someş
Maramureşul în prima parte a României Mari nu a fost nici vorbă aşa cum îl ştim acum. Culmea, Maramureşul era alcătuit din nord-vestul României, de la Gutâi până la Suceava. Capitala era Sighetu Marmaţiei. Nici poveste de Baia Mare. Actuala reşedinţă de judeţ făcea parte din judeţul Someş, cu sediul la Dej. De altfel, Baia Mare nici nu însemna prea mult în povestea vremii. Era un mic târg aflat pe râul Someş şi cam atât! Centrul de greutate se află, clar, la Sighetu Marmaţiei. Masivul Gutâi constituia graniţa dintre Maramureş şi Someş, respectiv Sătmar. În 1930, la fel, Maramureşul a însemnat doar ceea ce numim azi Maramureşul Istoric, dincolo de Gutâi, fără Baia Mare, Codru sau Chioar. Restul, Satu Mare. Capitala Maramureşului a fost TOT Sighetu Marmaţiei.

# Povestea Ţinutului Crişurilor
Pentru scurt timp, între 1938 şi 1940, Maramureşul a făcut parte din ţinutul Crişuri, alături de Satu Mare, Sălaj, parte din Cluj şi Bistriţa-Năsăud de acum. Un moment important l-a constituit Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ţinuturile româneşti au fost, efectiv, “achiziţionate” de unguri, în mod abuziv. Tot ce era România Mare, de la Apuseni în sus şi în dreapta, către Târgu Mureş şi până la Sfântul Gheorghe a devenit Ungaria. Evident, şi toată regiunea Maramureşului. A fost un moment important în istoria urmaşilor dacilor liberi. Însă, forţele armate româneşti, alături de aliaţi, după ce au întors armele, au eliberat, rând pe rând, ţinuturile ocupate. Oraşul Baia Mare a fost eliberat în 17 octombrie 1944. Ultimul oraş românesc eliberat a fost Carei, în 25 octombrie 1944, dată care a devenit Ziua Armatei Române, anulându-se, astfel, de facto, mizerabilul Dictat de la Viena. Au rămas, însă, urmările masacrelor făcute de horthyşti.

# Ultimii ani cu Sighetu Marmaţiei capitală
În 1945, România avea să cunoască, din nou, libertatea. Maramureşul a însemnat tot ce înseamnă dincolo de Masivul Gutâi. Din nou, nici vorbă de Baia Mare. Micul târg avea să îşi câştige importanţa. În perioada 1950-1952, au fost constituie 58 de judeţe. Unul din ele, Baia Mare. Cuprindea, ca şi cum ai tăia o hârtie, judeţul Satu Mare de acum şi jumătate din Maramureşul de acum, respectiv parte din Bistriţa-Năsăud şi Sălaj. Centrul de greutate era micul oraş Baia Mare. Estul actualului judeţ făcea parte din judeţul Rodna, cu centrul de greutate la Bistriţa-Năsăud. În perioada 1952-1956, Baia Mare dădea în continuare numele regiunii şi alcătuia Maramureşul actual şi Satu Mare. Apoi, până în 1968, o nouă reformă administrativă plasa tot Baia Mare ca reşedinţă de regiune, cu “secunzi” Sighetu Marmaţiei şi Satu Mare. Cuprindea Maramureşul şi Sătmarul de azi, respectiv parte din Sălaj, cu Cehu Silvaniei cu tot. Existau plase în interiorul regiunilor.

# Baia Mare, oraş de interes special pentru Ceauşescu
Anul 1968 a venit cu o importantă reformă administrativă. Maramureşul a ajuns la graniţele pe care le cunoaştem astăzi. La fel, judeţele vecine. Practic, actualele frontiere judeţene au fost trasate de regimul comunist, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. În contextul dezvoltării industriale, Baia Mare a devenit un oraş extrem de important. Aşa se explică interesul fenomenal al viitorului dictator pentru oraşul de pe râul Săsar. Vechia capitală a Maramureşului, Sighetu Marmaţiei, a fost trecută în plan secund. În jurul Băii Mari se afla aur. Treptat, oraşul s-a extins atât de mult, astfel încât şi-a explicat vecinii, cum ar fi celebrul “prieten de la vest”, Satu Mare. S-au construit străzi, iar cartierele au apărut precum ciupercile după ploaie.

# Un prezent în ceaţă şi unele speranţe
Astăzi, însă, privim cu o ciudată durere. Maramureşul a fost uitat zeci de ani de autorităţile centrale. S-au închis minele care făceau producţie, s-au închis combinatele care mutau micile motoraşe ale industriei în mişcare. S-a lăsat totul pe mâna consumerismului, iar Maramureşul a trebuit să îşi regândească tot sistemul de gândire. În fiecare localitate din Maramureş, efectele depopulării post-închidere minerit sunt vizibile. Cândva erau numai şosele pietruite. Unele au rămas aşa! Autostrăzi nu avem şi nici măcar nu visăm să avem. Însă, avem nişte şosele europene, naţionale şi judeţene ceva mai bune ca-n urmă cu cinci-şapte ani. Însă, vechile combinate sunt închise şi au devenit moloz. Nu avem niciun parc industrial ca alte judeţe. Avem, însă, posibilitatea dezvoltării turismului. În an centenar, e cam singura soluţie pentru economia Maramureşului. Unii ar miza pe tăierea pădurilor. Probabil, s-a tăiat suficient. Maramureşenii ar vrea să aibă bogăţii naturale pe care să le vadă şi urmaşii lor. Acestea aduc turiştii!

Cătă ŢINEGHE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here