LA PSIHOLOG – ,,Sindromul salvatorului”

2102

Unii dintre noi chiar am trăit, alții doar am auzit despre lupta continuă și fără rezultat în care ne propunem să „salvăm” pe cineva care considerăm că are Nevoie de Noi pentru a putea fi „reparat”. O atenție centrată prea mult asupra Celuilalt, întrebări repetitive în legătură cu Celălalt, dorința de a soluționa problema Celuilalt. O abordare de acest gen o putem regăsi și în relațiile de cuplu, acolo unde în permanență unul dintre parteneri se erijează în a fi salvatorul încercând prin diverse metode să îl aducă și să îi facă cunoscută celui în cauză o altfel de realitate decât cea în care se află. Din păcate această „luptă”  se dovedește de cele mai multe ori a fi una pierdută încă dinainte de a fi începută deoarece fiecare dintre noi dispune de o unicitate proprie astfel încât anumite aspecte cu privire la celălalt nu revin în datoria sau controlul nostru.

Din dorința de celălalt sau din nevoia materializării unei proiecții mentale cu privire la scenariul fericit al unei relații, de multe ori se poate întâmpla să alunecăm în zone de unde ulterior ne este destul de dificil să ne redresăm. Să apelăm la gesturi și comportamente care sub o formă sau alta ne întoxică propria existență și totuși să persistăm în a le derula în aceeași manieră așteptând rezultate diferite din partea a ceva sau a cuiva, care în fapt nu se află în datoria și controlul noastru, după cum am menționat anterior. Când lucrurile încep să prindă contur în această direcție este de identificat geneza acestei nevoi personale de a-l salva pe celălalt, deoarece câteodată un comportament îndreptat în afara noastră spune multe despre ceva din interiorul nostru.

Câteodată ceea ce este doare, câteodată ceea ce este am vrea să nu fie și atunci să apelăm la diverse „soluții” care în fapt ne vor aduce probleme noi. Salvarea celuilalt privită dintr-o perspectivă distorsionată, dorința de a genera în celălalt anumite schimbări care se lasă mereu întârziate nu fac altceva decât să prelungească și să mențină o stare de suferință și dezamăgire continue. Pentru că acolo unde conștient sau nu, intrăm în rolul salvatorului are loc din partea noastră și o investiție emoțională cu un ecou puternic acompaniată de aștepări nerealiste din partea celuilalt. Iar când scriptul realității nu se armonizează cu cel din planul imaginar, „întâlnirea” cu ceea ce este poate să cuprindă emoții dintre cele mai negative.

Poate ar fi de preferat ca pentru un moment să îl lăsăm pe celălalt și să ne cuprindem pe noi. Poate ar fi de preferat ca pentru un moment să nu îl mai salvăm pe celălalt și să ne salvăm pe noi. Daca ar fi să înlocuim intenția de a-l salva pe celălalt cu intenția de a salva ceva în noi înșine, oare ce am descoperi acolo așteptându-ne în timp ce noi mereu treceam pe lângă?

 

Alexandra Marcu

Cabinet Individual Psihologie

Telefon: 0740-984.840

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here