LA MUZEUL ȚĂRĂNCII DIN DRAGOMIREȘTI – Mărturii despre viața și preocupările zilnice ale femeii

341

Tradiții, obiceiuri, traiul cotidian, obiceiuri de sărbători, maternitatea, bucătăria, toate sunt „expuse” la Muzeul țărăncii din Dragomrești. De altfel, singurul muzeu dedicat femeii, din țară.

În casa în care este amenajat muzeul a trăit o săteancă ai cărei copii, la insistențele folcloristului Nicoară Timiș, au acceptat să nu o dărâme și să o lase „moștenire” generațiilor viitoare, care au acum ocazia să vadă frânturi din viața de odinioară.

Ghidul Maria Zubașcu, o femeie din localitate, este parcă „bucățică ruptă din decor”. De cum intri, te întâmpină cu toate informațiile despre istoria casei și a locului. Începe să descrie poarta, specific maramureșeană, pe care sunt reprezentate câteva frânturi din viața obișnuită a țărăncii din Maramureș. În imagini sunt sculptate o mireasă și două „druște” adică domnișoare de onoare, însemne dacice, simbolul localității și o scenă de la un botez. Interesat este că sunt reprezentate doar femei. „La noi este un obicei ca la botez să participe doar femeile. Bărbații stau acasă cu pruncii, se ocupă de gospodărie, iar la botez doar femeile participă”, explică ghidul.

La intrarea în casă, o serie de obiecte vorbesc despre preocupările casnice ale femeii, dar și obiceiuri de sărbători ori alte obiceiuri de peste an. Pe perete, o serie de măști stau mărturie a unuia dintre cele mai vechi obiceiuri de Crăciun, a scenetei numită „Viflaimul”, în care joacă 22 de băieți și o fată. Apoi, pe masă sunt etalate mai multe feluri de produse din grâu. „Colacul mirilor, cum să pune pă mesă la nunți; stolnic (pâine mare, ornată frumos,.n.r.), care se pune pă masă de Crăciun și Anul Nou. De sărbători nu mănânci ptită ca în restul anului. Aceie nu era femeie găzdoaie, care nu avea pe masa ei un stolnic. Ai mâncat tăt anul ptită, când îi zî mare la anuʼ, mănânci ceva mai deosebit”, explică ghidul.

Cântarul bătrânilor, o cană

Lângă masă, un dispozitiv din lemn care era folosit la prepararea piureului de cartofi este așezat jos. „Era coptii mulțʼ. Unu-i curăța (cartofii, n.r.), unu-i sfărâma și mintenaș era gata mâncarea. Să puneau și la ptita cu cartofi”, mai spune Maria Zubașcu, apoi explică despre vasele folosite în bucătărie. Fiecare are alt rol, una este oala pentru sarmale, alta este barbânță, pentru lapte sau brânză, cofă la lapte, putineaua în care se face untul, sau cana care se folosea ca măsură. „Bătrânii nu tăt sta pă cântar să-țʼ măsoare.ț-o dat o cană de fărină, știai că-i îi tri kile”, mai spune ghidul.

Diferența dintre covată și ciupă (termeni folosiți în general pentru a defini o cadă mică din lemn) este cunoscută doar de localnici și specialiști. „În covată frămânțʼ ptita. În ciupă, ciupăiești coptiluʼ mnic. Adică vănuță în care să face baie la coptii. Covata-i mai largă, să poțʼ să frămânțʼ, ciupa-i mai lungă, nu adâncă, ca să nu-neci coptiluʼ, că era mama sângură la ciupăit”, mai justifică ghidul, Maria Zubașcu.

Apoi deschide ușa la cămară, care, explică ea, este un însemn de „casă de găzdoaie”, adică de oameni gospodari. „Rare căsʼ aveau cămară. Când ai avut cămară, trăbuia să ai ce să țâi în ie. și cum mâncarea de bază era laptele, brânza, în cămară să punea barbința cu lapte, cu brânză, iar sus – cârnații, slănina, cântariu, ciubăruʼ în care spălai haine și tocuʼ la slatină, adică vasuʼ în care să aducea apă sărată de la ocnă”, vin explicațiile. Sătenii aduceau apa sărată de la o distanță considerabilă, de aproximativ trei kilometri. Dar, spune ea, era rentabil. „Bătrânii o mai dat bani pă sare? Nici n-ai știut să cumperi sare din magazin. Noi și azi aducem sare de acolo, când tăiem porcuʼ, când punem slănina pă vară, poți s-o lași și un an de zâle, nu să strâcă, că-i sărată tare”, explică ghidul.

Cuptorul, element important în casă

Întoarsă din cămară cu explicațiile de rigoare, ghidul ne prezintș încăperea principală a casei. O singură cameră, mare, cu un cuptor, un pat, masă și laițe. Atât era suficient pentru toată familia, cu copii mulți, cu tot. Unelte folosite la coacerea pâinii, la manevratul jăratecului și tăvilor cu pâine, toate stau mărturie a unei vieți trăite în armonie cu natura, dar apuse nu de mult, pe care bătrânii și chiar mai puțin bătrânii, și-o mai amintesc. Vizitatorii află ce-i cociorva sau ticlazăul, unelte folosite în gospodărie la trasul jăratecului din cuptor și respectiv la călcatul rufelor. Majoritatea dintre piesele din casă au aparținut familiei care a stat acolo mai multe generații, din 1720 și până în 1990, când a murit ultima locatară. Alte piese au fost donate, iar altele cumpărate. „Pă cuptior durneau coptiii, că nu era numaʼ un pat în casă. Ei durneau roată, pe lăițʼ. Lăițâle-s dint-o sângură bârnă, băgate în părete, făcute odată cu casa. Nu au pticioare de sprijin. Era problemă cu durnituʼ, iarna. Vara era mai ușor, că durneai în poduʼ grajdului, în șopru, în căptiță, daʼ iarna, cine nimerea pă cuptior, era fericit, că era cald”, mai povestește ghidul.

Protecție pentru copii

Premergătorul destinat celor mici pentru a învăța să meargă pare să fi fost inventat cu mult înaintea variantei cu roți, pe care o cunoaștem noi azi. Un scaun identic cu premergătorul zilelor noastre se află în casa-muzeu, alături de un leagăn, iar „gazda” ne spune  că era utilizat pentru a ține copilul departe de obiectele periculoase din casă. De asemenea, ea ne explică legătura dintre scăunelul copilului și gaura făcută în laiță. „Scaunul de copil era legat de laiță. Puneau coptiluʼ în scaun și îi dădeau să mânânce. știau că nu mere la foc, nu vine la iestălalt (copil, n.r.) să-l deie jos din leagăn. Până mulgeai, pân-adăpai, coptiluʼ stăteʼ în scaun”, spune Maria Zubașcu. Însă copilul nu era singurul legat de laiță. „Aci legau scaunu, aci legau dițăluʼ (vițelul, n.r.), iarna, o zî, două, să nu-nghețe. și să-mpăcau, și coptiluʼ, și dițăluʼ. Câte-odată era și mieluʼ și purceluʼ. Nu-i lăsa să moară, ca dacă-i lăsau afară înghețau”, mai explică ea.

Mireasă, o singură dată

Interesante par o serie de cojoace și costume populare. Pentru orice vizitator, acestea par o serie de cojoace maramureșene. Localnicii le deosebesc, însă, foarte bine. „Fiecare comună are costumuʼ ei. Primuʼ costum îi din Săcel. Al doilea îi din Săliște, al treilea îi din Borșa. Nici înt-o comună nu te întâlnești cu modeluʼ și culorile di la alta. Nici la zadie, nici la tieptar, daʼ nici la camieșă”, mai spune ea.

Apoi relatează despre rochia de mireasă și steagurile, specifice nunților din Maramureș și sistemul de valori, importanța acordată de comunitate instituției căsătoriei. Rochia de mirească și steagurile pot fi folosite o sigură dată în viață, respectiv la prima căsătorie. „Nu ți-i reușită căsătoria, a doua oară nu mai meri cu cunună și cu steag (la cununie, în biserică, n.r.). Să întâmplă și de-aieste, daʼ te duci îmbrăcată normal. La noi nu mere nimeʼ a doua oară îmbrăcată în mireasă”, mai justifică ea.

Zestrea fetei, expusă în casă

Pentru a intra în încăperea principală, îți atrage atenția faptul că pragul este foarte înalt, iar cel de sus, foarte jos. Asta, explică ghidul, este ca protecție, pe de o parte pentru frig, iar pe de altă parte, pentru a împiedica pe cei mici să iasă din odaie. „Copilul mic nu poate trece peste prag, înainte de trei ani. Iar ușa e joasă, pentru a te obliga să te închini când intri în casă”, mai explică ea.

Ruda cu zestrea fetei stă mărturie a bogăției familiei. Cearșafurile și cergile nu sunt așezate în dulapuri, pntru că nu există, însă sunt expuse pe o rudă, atârnată în casă, în câte două rânduri, pentru a se descoperi toată zestrea fetei. Mărturie a faptului că în casă este fată de măritat este copacul din curte, „împodobit” cu oale și cratițe. „Când oala roșie e în vârf, înseamnă că e fată de măritat la casă. Cu cât îs mai multe oale, cu atâta-i mai bogată fata ș-are zestre mai multă. După ce să mărită fata, să ie oala roșie jos și rămân vasăle la aerisit. Nu-s dulapuri, n-aveai unde le țâne. De aici se foloseau la mâncare”, mai explică ghidul.

Casa construită la 1720, în care ultima locuitoare a fost Ileana Chiș, până în 1990, a fost transformată în muzeu în 2001 și este singurul muzeu din țară, dedicat femeii.

 

Angela SABĂU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here