EDITORIAL – Sistemul de sănătate e în agonie

387

Chiar dacă o maramureşeancă se află în fruntea Ministerului Sănătăţii (Sorina Pintea), haosul e generalizat, spaima românilor în faţa bolilor ori a spitalelor e fără precedent.

Doamna ministru, în această conjunctură, ne serveşte „conferinţe de presă”. Bune şi alea! Numai că… una se zice în „conferinţe”, alta e realitatea din România. Saga legată de gripă, de vaccinuri, de semnalele de alarmă, de morţii fiecărei zile, de „conferinţele doamnei ministru” amintesc de transmiterea în direct a molimelor! Pentru România (ţară a experienţelor mediatice) nu-i mare lucru, aici s-au transmis la televizor până şi revoluţia din anul 1989. Am căutat vaccinuri prin farmacii în zilele „molimii teleastice”, n-am găsit. Nu se găseau! N-aveau nici medicii de familie! Vai şi-amar de comunicare la ministerul doamnei ministru. Despre cancer şi gestionarea lui nu mai are rost să scriu. Despre spitale e de spus că situaţia e tragică. La toate astea, păstor e doamna Pintea. Am crezut că va putea face oareşceva, doamna aceasta, dar… sistemul e mult mai puternic şi putred decât doamna Pintea. Asta e! Scriu astăzi şi despre o poveste legată de sănătatea omului, veche de 60 de ani, întâmplată în Mittelstadt.

În Mittelstadt, până-n anul omienouăsuteşaizecişinouă, a trăit bătrânul domn Canetti, cu doamna lui subţirică, îmbrăcată în rochii, fuste, bluze şi pulovere. Toată îmbrăcămintea era decorată cu cipcă. Doamna Canetti îşi făcea hainele. Altădată îşi cumpărase îmbrăcămintea din magazinele Budapestei. Alea de lux. O dată la şase luni, mergea cu domnul Canetti să vadă Dunărea şi să privească noile modele de fuste, pulovere, rochii, jersee. Toate aveau modele cu cipcă. Doamna Canetti era specialistă în cipcă. Îl ajutase pe domnul Canetti să-şi facă făbricuţa de medicamente într-o casă peste drum de fostul centru minier Imperial. Medicamentele făcute în Mittelstadt luau drumul Budapestei. Din anul omienouăsutepatruzecişişase, domnul Canetti vindea produsele la Zalău, apoi la Cluj şi, începând cu anul omienouăsuteşaizecişicinci, numai în Bucureşti. Budapesta devenise o amintire ca o noapte plină de lumini, cu mirajul Dunării ce-ţi oxigena creierul.
„Fără oxigen ne tulburăm, ne uscăm, putrezim, murim, dragă”, îi spunea domnul Canetti doamnei lui. „Poveştile tale, Canetti”, îi răspundea doamna, preocupată cu cipci, „O să trăieşti la bătrâneţe din cipca asta, Canetti”, încheia doamna cu năduf.
Domnul Canetti tăcea. Comuniştii îi cereau medicamente. Le producea. Angajase doi ucenici. Domnul Canetti înghiţea zilnic praf de medicamente. Lua pentru toate bolile.
Ieşea la o poveste cu domnul Levay, fost maistru la mină, care chehăluia prin parcul din centru până i-au spus doctorii că-l mănâncă din interior racul. Levay era vânător, organiza ieşirile de duminică la care domnul Canetti era nelipsit.
Când s-a întors în Mittelstadt ca să moară, după ce-l găuriseră la vene, după ce-i bătuseră cu dornul şi ciocanul în buci ca să-i scoată infecţiile ce se generalizau, l-au aruncat pe uşile batante afară din spital. Levay a plecat cu bucuria celui care scapă de cazne de neimaginat. „Pleacă să mori, Levay. Gata. Ne-ai chinuit destul”. Aşa i-a spus asistenta medicală. Dus a fost.
Domnul Canetti se topea pe picioare duminica. Levay nu-şi găsise înlocuitor pentru organizarea vânătorii şi singurei bucurii a domnului Canetti. „Norocul a făcut că l-am vizitat pe cel mai bun amic al meu, dragă”, îi spunea domnul Canetti doamnei Canetti, care se încrunta deasupra cipcii.
„Ascultă-mă, Levay, opreşte toate medicamentele, nu mai lua nimic, îţi aduc eu în fiecare zi întăritoare pentru sănătatea pe care n-o ai, dar să nu respire nimic”.
Timp de şase luni, Levay lua dimineaţă, la amiază şi seara câte un canceu mic, cu două lămâi stoarse, trei plicuri de clor industrial şi o linguriţă de brozie, toate amestecate de domnul Canetti.
După un an de la primul canceu băut, Levay organiza prima vânătoare de după marele lui necaz. Bucile găurite de medici îl dureau din adâncuri către suprafaţa pielii. Levay spunea prietenilor din Mittelstadt că s-a tratat cu chimicalele doctorilor şi s-a făcut bine. „Nu spui nimic la nimeni, Levay. Dacă află cine nu trebuie, am zburat”, şoptea domnul Canetti.
„La cancer, părţi din trup nu se mai oxigenează, Levay, acolo apare boala, pe lipsa de oxigen, tu ai luat şase luni cel mai puternic medicament natural de oxigenare. Noi îl ştim de mult, dar îl folosim pentru noi şi ai noştri, pentru alţii facem terapiile chimice. De aia, să pui batista pe ţambal, Levay”.
După ce domnul Canetti i-a spus secretul vindecării, Levay a simţit brusc că e fericit. Că domnul Canetti merită organizarea unei vânători personal, că el, Levay, cu asta se va ocupa.
Aplecată deasupra cipcii, doamna Canetti n-a aflat nimic, n-a bănuit nimic şi domnul Canetti nu i-a suflat niciun cuvinţel.

P.S. Când sistemul de sănătate e în colaps, oamenii bolnavi pornesc tratmente pe cont propriu. Majoritatea sfârşesc rău. Rău sau deloc apare câte un domn Canetti prin orăşelele acestei ţări. De bolnavii României ar trebui să răspundă doamna Pintea, măcar la nivel administrativ! Că-n rest, ţara mai are medici, doamnă ministru!

P.P.S. Despre faptul că-n sistemul de sănătate naţional, pacienţii români se trezesc operaţi de „ciobani italieni”, nici nu mai are rost să scriem! E absolut greţos şi suprarealist ce se întâmplă-n Sănătatea din România!

Marian ILEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here