EDITORIAL – Drama unui român întors acasă din Diaspora (2)

109

(continuare de joi) Apare taxiul. Urc. “Unde?”, mă întreabă bondocul scund de la volan. E scund că-i văd piciorul care de-abia atinge pedala de acceleraţie. “Spre Manoleşti”, zic. (…) “Taximetristul, “Ardei iute”, o să vorbească din nou”, îmi spun. Am lăsat scriitorii tineri să pregătească focul de tabără. Au cu cine: Iaru, Perţa, Gelu Diaconu, Adina şi Raul.

Zi liberă în Botoşani. Baruri. Piaţă ”inter doi”, lângă măcelărie, cafeneaua “Fabricuţa de cafea”. Voi sări peste masa de prânz din tabără. “Fiică-mea… două facultăţi. Atâtea a făcut în Anglia. Din taxi le-a terminat. Psihologie şi Drept. Lucrează ca ofiţer la poliţia comunitară londoneză. Să vezi: îi cheamă de la serviciu prin telefon, trei englezi cu spiritul lor civic până-n Trafalgar Square. Doi ţigani aşezaţi pe bordura de acolo, spărgeau seminţe. Că aşa ceva nu se face la Londra. Sună băştinaţii imediat la poliţia comunitară. Trei ofiţeri ajung în patru minute la locul faptei. Un ofiţer era fata mea. Ai înţeles, domnule? Ăia îi înjură în româneşte. Fata le spune: “Ăştia ne înjură”. Arestaţi, împachetaţi şi duşi fără alte vorbe în plus. Aia-i ţară, nu asta. Dar m-am întors. Destul de rău. Din taximetrist la Londra, tot taximetrist în Botoşani. Nu stau, domnule. Nici să mă picure cu sare nu stau. Am venit pentru băieţi. Unul e în anul patru la Drept, celălalt e în clasa a douăsprezecea la liceu. Îi rezolv şi pe ei şi înapoi la Londra. Nu-i de stat aici. Nu se merită. Pensii speciale, hoţie, i-aş împuşca pe toţi ăştia care fură. Da-s mulţi. Am rămâne puţini. Dumneata, eu şi alţi câţiva”.

“Ardei iute” suflă greu. Îşi trage respiraţia. A obosit. Se opinteşte. Mai scapă câteva propoziţii. “Să votezi, auzi domnule, cum să-i mai votezi pe ăştia? Avem aici, lângă parc, unul cu casă mare lângă alei, 600 milioane pensie, pensie specialăăă, domnule”. “Ardei iute” se vaită pe ultima literă, o lungeşte, o aruncă în parbriz, de acolo o opinteşte în ferestrele închise ale taxi-ului. Căldură mare. Soarele ne plesneşte pe amândoi în capete. Pe mine în creştet, pe el în vârful ţuguiat al “ardeiului iute”. Dau să râd. Se uită la mine. Întreabă: “Unde oprim?”. E greu, habar n-am. “La o cafenea cu terasă. Unde vă beţi voi cafelele dimineaţa devreme?”, întreb.

Am experienţă. Unde mănâncă taximetriştii, e mâncare bună, unde-şi beau cafelele, e cafea a-ntâia. “Ardei iute” mă priveşte zăpăcit. Are “ardeii” intraţi în panică. Bine că-s închise ferestrele, altfel săream în şanţul drumului, îmi zic. Decât taximetrist fără ochi mai bine mă sufoc de căldură. “N-ai înţeles, domnule. Nu beau cafea la local. Îmi fac acasă. Pun în paharul ăsta mare (mi-l arată!) şi toată ziua sorbesc în maşină. Nu-i uşor cu doi copii la studii. Ţi-am explicat”. “Bun”, zic. “Atunci, unde e o cafenea cu terasă, oprim”, mai zic. Taxiul frânează. “Ardei iute” întinde mâna înspre mine. “Aici e terasa”, zice. Înainte să-i plătesc cursa, îl întreb: “Sunt mulţi pesedişti în Botoşani?”. “Ohoo”, zice, “sunt tare mulţi proşti aici, abia aştept să plec înapoi la Londra, ca să nu explodez pe-aici într-o bună zi”.

I-am plătit. Mi-a dat restul. Cu zece lei în plus. “Domnule, mai numără banii ăştia că mai ai doi copii de crescut”. Îmi mulţumeşte. Deja am intrat pe terasa localului botoşănean “Taifas”. E răcoare, bate un vânt răcoros. Cu o cafea mă aşez şi mă apuc să scriu. Din când în când fac pauză. Privesc la cabinetul medical de stomatologie – psihiatrie peste drum de terasa de la “Taifas”.

Marian ILEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here