EDITORIAL – Drama unui român întors acasă din Diaspora (1)

77

Crâşma din Ipoteşti e închisă. Din nou. E ora 10.00 dimineaţa , 16 iulie 2019. Citesc în vitrină: Deschis între orele 08.00 şi 21.00. Stau în drum. Micul dejun la Tabăra de Creaţie “Gheorghe Crăciun” de la Memorialul Eminescu s-a mâncat. Chem un taxi. “Vine în 10 minute”, spune o voce caldă de moldoveancă. “În dulcele grai”, îmi spun.

Au trecut 20 de minute. E soare. E cald. E luna lui cuptor. Apare taxiul. Urc. “Unde?”, mă întreabă bondocul scund de la volan. E scund că-i văd piciorul care de-abia atinge pedala de acceleraţie. “Spre Manoleşti”, zic. L-am convins că ştiu unde merg. “Şi de cinci ori pe zi făceam drumul ăsta, Botoşani-Manoleşti”, zice bondocul care se subţiază de la piept până-n creştet de cap ca un ardei iute roşu. Tac. Tace şi el. “Botoşanu’ până la cabana de la lac. Eu am ţinut-o până-n anul 2000. După aceea a venit prăpădul acolo, domnule. Au şi aprins-o. Nu m-a mai interesat. Eu am vândut, am luat bănuţul şi “bună ziua”, nici nu am mai dat pe-acolo de 19 ani”.

“Cinci drumuri?”, zic. “Poate şi şase. Când era vară şi cald, venea buluc de lume la prăjeală. Aduceam mititei, câte o tablă din aia cu 36, proaspeţi. Mergeam după alta. Şi tot aşa de cinci ori pe zi. Poate şi şase. Veneau la mine din Botoşani pentru o ciorbă de burtă. M-am “renumit” cu ciorba aia, până-n 2000, când am zis stop. Se fura mult în oraş, făceau averi în timp ce eu lucram, hâiam nu alta, ca să mă târăsc de la o lună la alta. A venit divorţul, tată singur cu trei copii de crescut”. Taxiul intră în Manoleşti. Dealuri rotunjite. Păduri. Multă verdeaţă. Manoleştiul pare pustiu. Căldură. “Ardei iute” nu deschide ferestrele maşinii. Mă uit la capul ascuţit din stânga mea.

“Oblio”, îmi zic şi dă să iasă un gâlgâit de râs. Îl înghit. Îl trimit la loc. Am antrenament la râsul din stomac. “În Londra m-am dus de supărare. Am luat şi fata. Să mă facă de râs ai mei, domnule, ţiganii, românii… că acolo ăia au spiritul civic, aici nimeni nu a auzit de aşa ceva. Oameni buni, la Londra, dacă-i calci pe pantof cu bocancu’, te văd, ştiu că eşti român şi, odată cu tine, o încurcă alţi cinci ori zece români. Aşa ne facem de râs cu toţii. Am început munca tot pe taxi, ca aici. La Londra, cunosc toate străzile, cartierele, cu mine nu te pui, n-ai cum, omule!”

“Ardei iute” vorbeşte cu mine. Îl privesc. Da’ de unde. Se uită prin parbriz la drum. E roşu la faţă ca buracul. “O să vorbească din nou”, îmi spun. Am lăsat scriitorii tineri să pregătească focul de tabără. Au cu cine: Iaru, Perţa, Gelu Diaconu, Adina şi Raul. (Va urma)

Marian ILEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here