EDITORIAL – Cum m-am întâlnit în anii ’90 cu regulile capitalismului, în Baia Mare

222

În 1990 lumea Băii Mari s-a simțit liberă de parcă scăpasem de dracu, nebănuind niciunul dintre noi, tinerii acelor vremuri, că urma să dăm de mă-sa. Probabil că a fost un vid legislativ după căderea comunismului, îmi spunea prin 2000 un amic că tipăreau în 1990 ziare la Casa Scânteii și le difuzau, ducându-le în cârcă, prin București, și vânzându-le cu nemiluita, fără chitanțiere sau alte acte. Principiul era „cât vinzi, atât îți intră în buzunar”.

Pentru presă asta a fost etapa de pionierat. Eu, în Baia Mare, mă apucasem de făcut partida Ungaria. Duceam “căței” și alte produse de la Faimar, textile de la Maratex, rom Jamaica, până în Miskolc, unde aveam locul bine stabilit în piață. A fost prima încercare reușită de creare a unei piețe personale. Atunci am învățat că nu e suficient să ai produse, că e esențial să le vinzi, adică să ai o piață de desfacere. Intuitiv, stabilisem raportul dintre ofertă și cerere, lucru ce urma să mă ajute în drumu-mi către afacerile adevărate.

Banii păreau că se fac ușor, câștigam bine în tranziția ce de abia începuse și în Baia Mare. Nu am pierdut vremea, trecând în martie-aprilie 1990 la o etapă superioară, asociindu-mă cu câțiva amici într-o firmă mixtă româno-germană prin care aduceam bere nemțească la doză, bere de import, domeniu în care pornisem un adevărat pionierat pe piață. Cum învățasem să respectăm criteriul esențial al capitalismului, raportul dintre cerere și ofertă, am câștigat suficienți bani și pentru a ne apuca de un comerț primitiv pe partida Istanbul. Dacă stau să mă gândesc bine la anul 1990 pentru generația mea de investitori, a fost ca un an de studii superioare făcute pe câmpul de muncă de sorginte capitalistă. Am fost mulți care am pornit în acest fel, majoritatea mulțumindu-se cu câștiguri ce se regăseau în mobilarea apartamentelor pe care le dețineau de la comuniști. La atât s-a rezumat pentru ei mugurul de capitalism din România.

Mulți se vor regăsi în ceea ce scriu. Fiecare cu experiența personală și toți, în același timp, cu experiența acelui care avea să marcheze tuturor destinele. Puțini dintre noi cei care făceam naveta pe traseul Baia Mare – Ungaria aveam să învățăm și lecția reinvestirii profitului. Cei mulți și-au dorit creșterea rapidă a standardului de viață personală, care e un dar al capitalismului, ajutând în acea perioadă economia de tranziție românească.
Revenind la noi, cei puțini, care ne-am apucat în anul următor de afaceri reale, cred că, fără să ne dăm seama, am devenit motor de dezvoltare economică în Baia Mare și, prin extensie, în Maramureș.

Am fost unul dintre aceștia, mi-a plăcut să creez afaceri în anii ‘90, să trec repede de la o idee bună la punerea ei în practică. De fapt, asta face capitalismul, oriunde s-ar afla el. Mă gândesc cu plăcere și cu nostalgie la acea perioadă, când am trăit cu impresia că lumea se află la picioarele noastre, ale celor care muncim, investim și dăm naștere la locuri de muncă. Cu această naivitate, aveam să trăiesc ani buni și astăzi pot să scriu și să spun că, fără entuziasmul și naivitatea tinereții, n-aș fi putut să fac nimic. Despre anii 1992 – 2000, în următorul text la întâlnirea cu cititorii Glasului Maramureșului.

Corin CHERECHEȘ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here