BABILONIA SIGHETULUI – „Români, maghiari, evrei, germani și de alte naționalități”

2033

România a fost, datorita asezarii ei si a istoriei zbuciumate, un conglomerat de popoare. Transilvania, datorita vecinatatilor dar si a stapânirii de sute de ani, a fost si mai si. Maramuresul nostru, ca zona de granita, a fost chiar mai mult decât atât. Sa luam ca exemplu orasul Sighetu Marmatiei, un adevarat Babilon. Daca azi, conform datelor oficiale, orasul are 82% români, 13% maghiari, 2,3% ucrainieni si 1,5% romi, in urmacu 100 de ani, el avea, conform recensamântului din 1910, 82% vorbitori de maghiara(atentie, nu obligatoriu maghiari…), 9,4% vorbitori de româna, 5,9% de germana si 32 de ruteni. Dintre cei amintiti, ironia sortii face ca, la recensamântul cultelor, 11.026 erau evrei!!! Se adauga 6.552 maghiari, 4.964 români si asa mai departe. Babilon, nu?

# Ce a ramas din multiculturalitate?

O frumoasa surpriza am avut-o vizitând inopinat muzeul Satului din Sighetu Marmatiei. Daca azi orasul pastreaza urme ale multiculturalitatii doar prin case memoriale si cladiri vechi din centru, plus câteva biserici interesante, muzeul si-a facut datoria si a pastrat ideea! De unde a venit ideea muzeului? „Ioan Mihalyi si alti intelectuali români si-au propus adunarea marturiilor trecutului (arheologice, etnografice, documentare s.a.) cu privire la populatia autohtona a Maramuresului, românii. Alte asociatii culturale ale etnicilor maghiari si evrei din oras aveau scopuri similare. Muzeul Maramuresului isi are radacinile in idealurile acestor asociatii culturale. Ca presedinte al Asociatiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramures a fost ales Iosif Man de {ieu, comitele suprem al Maramuresului, iar din comitet faceau parte personalitati de marca ale vietii politice si spirituale ale Maramuresului. Dintre acestia, in timp, s-a evidentiat Ioan Mihalyi de Apsa, personalitate stiintifica si culturala de exceptie. Alaturi de activitatea individuala a lui Ioan Mihalyi la Sighet, un grup de intelectuali români si maghiari creeaza o „Societate pentru muzeu” la 17 august 1873, ce avea sa fondeze mai târziu un muzeu. In acea perioada, Comitetul Societatii pentru muzeu era format din: Szaplonczay Iosif, Man Iosif, Mihalca Vasile, Szaplonczay Nicolae, Dr. Mihalyi Ioan si Aurel Szabo, care erau români sau de origine româna, alaturi de Szilágyi István, Jakab Péter, Szöllösi Miklós, Várady Gábor s.a. Ideea se va concretiza târziu, de abia in 7 august 1901, când muzeul capata statut clar si este finantat (partial) de stat. Pentru construirea unei cladiri destinate muzeului se fac demersuri si se obtine terenul unde s-a si construit „Palatul Cultural”, care a fost destinat muzeului. In anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România care s-a tinut la Sighet in prezenta savantului Simion Mehedinti, se inaugureaza Muzeul Etnografic al Maramuresului in cladirea Palatului Culturii. Muzeul cuprinzând patru sectii (pacurarit-pastorit, obiceiuri casnice, industrie casnica, arta bisericeasca) isi propune sa fie pastrator al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramures. Dupa Gheorghe Vornicu, la conducerea muzeului s-au succedat pictorul Liviu Szabo-Bordeaux si artistul Traian Biltiu-Dancus care câstigase experienta din actiunile intreprinse pentru organizarea Muzeului Satului din Bucuresti.

Dupa al II-lea razboi mondial, in anul 1954, se incearca reinfiintarea muzeului local. Conducerea muzeului a fost preluata de Francisc Nistor care, sub indrumarea prietenului sau Gheorghe Dancus (atunci director al Muzeului Transilvaniei din Cluj), va strabate satele Maramuresului, realizând o noua colectie care va constitui nucleul actualului muzeu. Francisc Nistor impreuna cu Mihai Dancus au inceput actiunea de identificare, selectie si achizitionare a celor mai reprezentative monumente de arhitectura populara si instalatii tehnice taranesti pentru viitorul Muzeu al arhitecturii populare maramuresene. Mihai Dancus elaboreaza, in 1972, tematica de organizare a acestuia. La 30 mai 1981, cu ocazia sarbatoririi Zilei Internationale a Muzeelor, s-a inaugurat Muzeul arhitecturii populare maramuresene din Sighetu Marmatiei. Este amplasat la trei kilometri de centrul municipiului, la aproximativ 500 metri de DN18”, scrie pagina oficiala a muzeului.

# Un sat in sine, viu

Desi asemanatoare in sine, nu incape comparatie intre muzeul Satului din Baia Mare cu cel din Sighetu Marmatiei. Cel din nord sugereaza viata, iti lasa impresia ca poate fi populat mâine cu moroseni. „Prin structura tematica riguros elaborata, pe baza unei cercetari minutioase a zonei, muzeul creeaza impresia unui sat cu specific zonal care a evoluat de la cel de tip „rasfirat” si „risipit” prin „roirea” nucleelor initiale, la unul de tip „adunat”. Ulite drepte si intortocheate, poteci si „prilazuri” alcatuiesc structura intima a asezarii si converg spre un promotoriu pe care, ca in toate satele maramuresene, este asezata biserica. Biserica este cea mai veche constructie conservata in muzeu, fiind adusa din localitatea Oncesti, datata din secolul al XVI-lea. A fost transferata la Oncesti din satul Criciova de pe Valea Talaborului (Maramuresului din dreapta Tisei), fiind donata de cricioveni credinciosilor din Oncesti.”, se lauda muzeografii pe propria pagina, pe buna dreptate. Pe noi ne-a interesat reprezentarea minoritatilor. Iar demersul a fost unul benefic, pentru ca am gasit, la fel, case vii, unguresti, ucrainiene, evreiesti. Probabil cea tiptereasca ne-a scapat, sau nu e.

Casa evreiasca din Bârsana, o revelatie, a apartinut familiei de evrei religiosi rabini-haham DRIMER (Hers, 1830; Itzac-Aizic, 1870; Pincas-Peter, 1909-1987; Rachmil-Micu, 1927-1998). Au mai locuit aici Moshe Ihuda, Arie Mihael-Ihiel, Ishaiahu Sara si Brana, care toti au fost ucisi in lagarul de la Auschwitz in anul 1944. Au mai locuit aici si familiile Iungher Ghershon, Stuhl Avraham, Drimer Pinchas; (1947-1964) si Drimer Rachmil-Micu (1927-1998). E asezata direct la strada unde are doua intrari spre spatiile comerciale, tocmai i se construieste in curte un gater. |n interior, muzeu in toata regula, cu camera de rugaciune, dar si cu dormitor. Lipseste boldul/cârciuma, cu toiurile si cu caietul de datornici, pentru respectarea adevarului istoric, dar e o casa impresionanta oricum! Casa maghiara din Câmpulung la Tisa a fost proprietatea familiei Naghi, care apare in documente in anul 1699. Casa ucrainiana (ruteana) din Poienile de sub Munte a apartinut familiei Benzar Gavrila si este databila in prima parte a secolului al XVIII-lea. Ca arhitectura este tipica pentru populatiile de slavi din zona transcarpatica. Peretii sunt din bârne masive din lemn de brad despicate in doua si dispuse in sistemul “blockbau” incheiate in cheutori. Aproape vezi aievea istoria si legenda Poienilor de sub Munte, asa cum o povestesc oamenii: pastori de vite veniti peste munti, s-au oprit intr-o poiana( …de sub munte…) si au doborât de jur imprejur arbori seculari, ca sa poata ramâne cu vitele fara sa fie atacati de lupi. Cu timpul, poiana s-a extins, din seculari s-au facut acele case din bârne imense, asa cum azi nu se mai gasesc prin padurile noastre…

# Indemn la intoarcere in timp

Daca aveti drum prin Sighet, nu ocoliti muzeul Satului. Veti avea sansa sa vedeti cum au trait stramosii nostri, indiferent de nationalitate. E si o lectie de minimalism, in contextul consumerismului de azi… Atât de simplu si de logic traiau oamenii aceia! Culmea, aveau dotari, ele se regasesc prin case si curti. De la moara pe apa la presa de ulei, de la imensa covata pentru aluatul de pâine la aparatul rustic de presat cartofii fierti având ca rezultat materialul de piure!!

Alexandru RUJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here